Ubuntu Manpage: setfont - încarcă fontul ecranului consolei EGA/VGA

nume
sinopsis
descriere
formate de font
înălțime font
hărți de consolă
hărți de fonturi unicode
opțiuni
notă
fișiere
consultați și
traducere

NUME

       setfont - încarcă fontul ecranului consolei EGA/VGA

SINOPSIS

       setfont  [-O  font+umap.orig]  [-o  font.orig]  [-om cmap.orig] [-ou umap.orig] [-N] [font.nou ..." ] [-m
       cmap] [-u umap] [-C consola] [-h H] [-f] [-v] [-V]

DESCRIERE

       Comanda setfont citește un font din fișierul font.nou și îl încarcă în generatorul de  caractere  EGA/VGA
       și,  opțional,  afișează  fontul  anterior. De asemenea, poate încărca diverse tabele de corespondență și
       poate afișa versiunile anterioare.

       Dacă nu se furnizează niciun parametru (sau doar opțiunea -N pentru un  număr  N),  se  încarcă  un  font
       implicit (8xN) (a se vedea mai jos).  Se pot da mai multe fonturi mici, toate conținând un tabel Unicode,
       iar setfont le va combina și va încărca uniunea. Utilizare tipică:

       setfont
              Încarcă un font implicit.

       setfont drdos8x16
              Încarcă un font dat (aici fontul drdos cu 448 de glife).

       setfont cybercafe -u cybercafe
              Încarcă un anumit font care nu are o hartă Unicode și furnizează una în mod explicit.

       setfont LatArCyrHeb-19 -m 8859-2
              Încarcă un anumit font (aici un font de 512 glife care combină mai multe seturi de  caractere)  și
              indică faptul că setul de caractere local este ISO 8859-2.

       Notă:  în  cazul în care un font are mai mult de 256 de glife, pot fi utilizate simultan numai 8 din cele
       16 culori. Aceasta poate înrăutăți percepția consolei (pierderea intensității și chiar a unor culori).

FORMATE DE FONT

       Formatul standard de font Linux este fontul PSF. Acesta are un antet care descrie proprietățile fontului,
       cum  ar fi dimensiunea caracterelor, urmat de hărțile de biți ale glifelor, urmate, opțional, de un tabel
       de corespondență Unicode care oferă valoarea Unicode pentru  fiecare  glifă.  Sunt  recunoscute  și  alte
       câteva formate de fonturi (învechite). În cazul în care fișierul de intrare are formatul de pagină de cod
       (probabil cu sufixul .cp), care conține trei fonturi cu dimensiuni de exemplu 8x8, 8x14 și  8x16,  atunci
       trebuie utilizată una dintre opțiunile -8 sau -14 sau -16 pentru a selecta unul dintre acestea. Fișierele
       de fonturi brute sunt fișiere binare de dimensiune 256*N octeți, conținând imagini de biți pentru fiecare
       dintre  cele  256  de caractere, câte un octet pe linie de scanare și N octeți pe caracter (0 < N <= 32).
       Cele mai multe fonturi au o lățime de 8 biți, dar cu ajutorul  dispozitivului  framebuffer  (fb)  se  pot
       folosi alte lățimi.

ÎNĂLȚIME FONT

       Programul  setfont  nu  are  cunoștințe  încorporate despre modurile video VGA, ci doar cere nucleului să
       încarce ROM-ul de caractere al plăcii video cu anumite hărți de biți. Cu toate acestea, începând cu Linux
       1.3.1,  nucleul  cunoaște  suficient  de bine modurile video EGA/VGA pentru a selecta o distanță de linie
       diferită. Înălțimea implicită a caracterelor va fi numărul N dedus din font sau specificat prin  opțiune.
       Cu toate acestea, utilizatorul poate specifica o înălțime diferită a caracterelor H folosind opțiunea -h.

HĂRȚI DE CONSOLĂ

În ruta de la ieșirea programului de utilizator la afișarea consolei sunt implicate mai multe
corespondențe. Dacă consola este în modul utf8 (a se vedea unicode_start(1)), atunci nucleul se așteaptă
ca ieșirea programului utilizatorului să fie codificată ca UTF-8 (a se vedea utf-8(7)) și o convertește
în Unicode (ucs2). În caz contrar, se utilizează un tabel de conversie de la ieșirea programului pe 8
biți la valorile Unicode pe 16 biți. Un astfel de tabel de conversie se numește Unicode console map.
Există patru dintre ele: trei încorporate în nucleu, iar a patra se poate configura cu ajutorul opțiunii
-m din setfont. O secvență de control alege între aceste patru tabele; după încărcarea unei cmap, setfont
va emite secvența de control Esc ( K care face ca aceasta să fie conversia activă.

Argumentele adecvate pentru opțiunea -m sunt, de exemplu, 8859-1, 8859-2, ..., 8859-15, cp437, ...,
cp1250.

Având în vedere valoarea Unicode a simbolului care urmează să fie afișat, nucleul găsește glifa
(simbolul) corectă în font folosind informațiile de cartografiere Unicode ale fontului și o afișează.

Fonturile vechi nu au informații de cartografiere Unicode, iar pentru a le gestiona există hărți directe
către fonturi (încărcate, de asemenea, utilizând -m) care oferă o corespondență între octeții
utilizatorului și pozițiile fonturilor. Cea mai frecventă corespondență este cea dată în fișierul trivial
(unde valorile octeților utilizatorului sunt folosite direct ca poziții de font). Alte corespondențe sunt
uneori preferabile, deoarece hardware-ul video al PC-ului așteaptă caractere de desenare a liniilor în
anumite poziții de font.

Furnizarea unui argument -m none împiedică încărcarea și activarea unui tabel de corespondență. Harta
anterioară a consolei poate fi salvată într-un fișier cu ajutorul opțiunii -om file. Aceste opțiuni ale
«setfont» fac ca mapscrn(8) să fie învechit; (cu toate acestea, poate fi util să citiți pagina de manual
respectivă).

HĂRȚI DE FONTURI UNICODE

Corespondența dintre glifele din font și valorile Unicode este descrisă de un tabel de corespondență
Unicode. Multe fonturi au o tabelă de corespondență Unicode inclusă în fișierul de font, iar un tabel
explicit poate fi indicat cu ajutorul opțiunii -u. Programul setfont va încărca un astfel de tabel de
corespondență Unicode, cu excepția cazului în care se indică un argument -u none. Tabelul de
corespondență Unicode anterior va fi salvat ca parte a fișierului de font salvat atunci când se
utilizează opțiunea „-O”. Acesta poate fi salvat într-un fișier separat utilizând opțiunea -ou fișier.
Aceste opțiuni ale «setfont» fac ca loadunimap(8) să devină obsoletă.

Tabelul de corespondență Unicode ar trebui să atribuie o anumită glifă la valoarea „caracter lipsă”
U+fffd, în caz contrar caracterele lipsă nu sunt convertite, dând un rezultat de obicei foarte confuz.

De obicei, nu este necesar niciun tabel de corespondență, iar un tabel de corespondență Unicode este deja
conținut în font (uneori acest lucru este indicat prin extensia .psfu), astfel încât majoritatea
utilizatorilor nu trebuie să își facă griji cu privire la semnificația și funcționarea exactă a acestor
tabele de corespondență.

Se poate adăuga un tabel de corespondență Unicode la un font psf folosind psfaddtable(1).

OPȚIUNI

       -h H   Suprascrie înălțimea fontului.

       -d     Dublează dimensiunea fontului, prin replicarea tuturor pixelilor săi pe verticală  și  orizontală.
              Acest  lucru este potrivit pentru afișajele cu densitate mare de pixeli (de exemplu, „4k”, pe care
              fonturile standard sunt prea mici pentru a fi ușor de  citit.  Din  cauza  limitărilor  nucleului,
              acest lucru este potrivit numai pentru fonturi de 16x16 sau mai mici.

       -m fișier
              Încarcă harta consolei sau harta consolei Unicode din fișier.

       -o fișier
              Salvează fontul anterior în fișier.

       -O fișier
              Salvează fontul anterior și harta Unicode în fișier.

       -om fișier
              Stochează harta consolei în fișier.

       -ou fișier
              Salvează harta Unicode anterioară în fișier.

       -u fișier
              Încarcă tabelul Unicode care descrie fontul din fișier.

       -C consolă
              Stabilește fontul pentru consola indicată; (poate necesita permisiuni de root).

       -f     Forțează  încărcarea  hărții  Unicode:  «setfont»  emite  apelul  de sistem pentru a încărca harta
              unicode chiar dacă harta specificată este goală. Acest lucru poate fi util în cazuri neobișnuite.

       -v     Oferă informații detaliate la ieșire.

       -V     Afișează informațiile despre versiune și iese.

NOTĂ

       Hardware-ul video pentru PC permite utilizarea bitului „intensitate” fie pentru a  indica  luminozitatea,
       fie  pentru a adresa 512 (în loc de 256) glife în font. Astfel, dacă fontul are mai mult de 256 de glife,
       consola va fi redusă la 8 (în loc de 16) culori.

FIȘIERE

       /usr/share/consolefonts
              Directorul de fonturi implicit.

       /usr/share/unimaps
              Directorul implicit pentru hărțile Unicode.

       /usr/share/consoletrans
              Directorul implicit pentru cartografierile de ecran.

       Fontul implicit este un fișier default (sau default8xN dacă opțiunea -N a  fost  dată  pentru  un  anumit
       număr N), probabil cu o extensie adecvată (cum ar fi .psf).

CONSULTAȚI ȘI

       psfaddtable(1), unicode_start(1), loadunimap(8), utf-8(7), mapscrn(8)

TRADUCERE

       Traducerea    în   limba   română   a   acestui   manual   a   fost   făcută   de   Remus-Gabriel   Chelu
       <remusgabriel.chelu@disroot.org>

       Această  traducere  este  documentație  gratuită;  citiți  Licența  publică  generală  GNU  Versiunea   3
       ⟨https://www.gnu.org/licenses/gpl-3.0.html⟩  sau  o  versiune  ulterioară  cu privire la condiții privind
       drepturile de autor.  NU se asumă NICIO RESPONSABILITATE.

       Dacă găsiți erori în traducerea acestui manual, vă rugăm să trimiteți  un  e-mail  la  ⟨translation-team-
       ro@lists.sourceforge.net⟩.